Andrei Maftei- poetul cu sufletul scăldat în infinitul creației sale, poetul sensibil de un romantism aparte ce aduce cititorul într-o lume de el știută, într-o poveste tainică, fără sfârșit, ancestrală...
Cuprins de nostalgia timpului, poetul ne poartă pașii într-un tărâm mirific al iubirii perfecte, al iubirii platonice, al iubirii eterne.
Dragostea lui Iar...simbolizează perpetuarea infinită a iubirii, speranța că dragostea nu moare, te cuprinde iar... și ...iar...
Sentimentul unei tristeți abisale, a unui asfințit lăuntric, a nopților stranii, a ploilor toamnei, a lacrimilor de rouă,este practic strivit de -Dragostea lui Iar..care iese la lumină și face ca lucrurile bune să se întâmple din nou. Este triumful poetului care se înalță peste temeri, peste tăceri, peste vise...cu speranța unui Iar...absolut.
" Lied
Eu te-am purtat de mână
Printre spini...
De cer se agățase luna nouă
Și mi-au crescut
Din brațe rădăcini
Să pot să beau
Privirea ta de rouă.
Îngenunchiaseră salcâmii
Fruntea lor,
Să-și ningă tot parfumul din petale
Și fluturi desenaseră în zbor
Arpegii, în ecouri abisale.
Prin ochii pietrelor cărunte
Pământul se uita spre Univers
Și-n apa nopții, stelele căzute
Se unduiau ca pașii tăi în mers.
O clipă, ochii tăi le-a mai aprins
Să fim nuntiți noi,
Mire și mireasă...
Și ar fi fost mai mult
Decât un vis...
Dar Dumnezeu
Nu ne-a găsit acasă..."